Friday, February 29, 2008

extras aleatoriu dintr-un maculator digital

To: Roxana
An: 2005?

"Calatoria a fost interminabilila. Am ajuns cu trei ore inainte de decolare, am colindat magazine, am vanat o masa pentru fumatori (un lucru din ce in ce mai rar in CH), iar in final am ajuns. IN avion. Intarziere. Interminabila intarziere. Am ajuns. Cu o ora mai tarziu.
IN fatza iesirii ma astepta soferul cu un carton pe care scria "Raol Xsulescu". Ye, they never really get my names right. None of them.
A facut drumul in trei ore in loc de traditionalul cinci. Interminabile ore.
La cinci ma coboram din autobuz si aterizam in bratzele familiei emotionate de intoarcerea fiului, in bratzele primaverii uscate si aducatoare de praf, in bratzele Aradului temperamental si betonat (ajunsesem pe fortuna!).

De fiecare data cand te intorci ai impresia ca te vei regasi din ce in ce mai putzin in locul in care te-ai nascut, ai crescut, ai inceput sa fumezi, ai cazut examene, te-ai indragostit si mai ales ai visat cum o sa fie cand o sa ajungi mare,
adult,
barbat.
Crezi ca intr-o zi te vei plictisi sa itzi tot mai revizitezi camera, patura, scrumiera, visele si angoasele. Dar apoi se trezeste scrumiera din nou fumeganda si patura inserpuita pe un trup cald, si te trezesti si tu mare, adult, barbat si te sperii de irealul fostelor vise din camera tineretzii.

Dar nu ai timp sa te gandesti la bazaconiile astea. Ele vin doar noaptiile, in acele putzine ore de somn care parca nici pe alea nu vrei sa ti le permitzi.

Timpul doar vushhhh trece, mai ales cand doua domnisoare, ajunse femei, itzi reamintesc ce inseamna sa ai prieteni. Doua domnisoare, una inscrisa cu incredere in clasa muncitoare, cu un par rosu aprins de inceputul grabnic de relatzie ideale, iar cealalta, o fosta blonda, incantator schimbata in satena pe o motocicleta rosie si un post de traducator/asistent in locul de noi totzi visat (teatru). Ele mi-au adus aminte ca cliseul SexITCity e rupt din realitate, iar comunicarea se intinde lenesa, senzuala si comoda pe multe nivele.

Am avut noroc. Primavara a coborat din microbuz o data cu mine. Zile insorite in care incerci sa vezi daca stramtul tricou te mai incape, zile mohorate in care impartzi ceaiul in locuri eterne (frontiera). Malul foarte acoperit de oamenii, ca mustele iesite la soare. Iar si noi ne-am bazait intr-o ultima zi si ne-am oprit la Muchi. Sa mancam prajitura si sa-i uram la multzi ani si sa mearga la sala :P

Si daca ziua imi purtam ciolanele din vizita in vizita noaptea petrecand-o in case de straini misteriosi si cluburi cum Baselul nici nu viseaza la (chiar daca cel mai nou club e de fapt un vapor ... ). Am strambat din nas in Mosskea, m-am indragostit in Renaissance (atat de loc cat si de atmosfera).

Teatrul s-a mai renovat, au aparut actorii noi, dar traditionala atmosfera a ramas. Se produc spectacole proaste, bunicele si geniale. Din pacate nu am ajuns la nici un spectacol genial. Aradul in sine oferea destul spectacole cat sa ma tzina ocupat.

Totul a trecut repede. I was "out of time" to fast, to soon. Si din nou m-am trezit in acelasi microbus, acelasi avion, acelasi aeroport de prea putzin cancerosi fumatori, aceeasi prim apartament unde am cunoscut singuratatea.


Cand te intorci acasa, in vacantza, ai impresia ca totul este mai real, pulsant. Ca de fapt viitorul inca itzi este in orasul natal, ca acolo este singurul loc care te recunoaste ca al lui, ca doar acolo potzi sa itzi duci viatza si sa itzi lasi oscioarele. Daca e sa fii fericit oriunde, oriunde acela, e casa, e Aradul.
Dar apoi iar trebuie sa pleci. Si singurul lucru care itzi mai ramane din fericirea de acasa e doar un
ecou,
ecou,
ecou
pe care incetezi sa il auzi cand
izolat de griji si responsabilitatzi devii
strain."



Ce putzine se schimba. Doar ca acum sunt acasa. Si aud un alt ecou. Care nu mai e atat de strain.

3 comments:

Anonymous said...

ce te faci insa cand,orasul natal devine parte din tine,cand de fiecare data cand pleci undeva,dupa cateva zile,ai senzatia ca ti s-a extirpat un organ...senzatie aproape fizica...?
...si te intorci,te bucuri la inceput ca toate sunt asa cum le-ai lasat,ca pe urma sa reintri in monotonia si mecanismul zilelor banale,care,vai noua,parca ne fac bine.hmmm....poate fi banalul un mod de a exista,asumat chiar?

.raoul said...

Eu incerc sa nu ma las prins in capcana. Probabil ca acel sentiment de extirpare este doar aprecierea de la o distantza. Lucrurile sunt mai tot timpul atragatoare de la distantza.

k. said...

foarte foarte bine ai spus lucrurile astea, cum eu probabil nu as fi putut sa le spun, nici acasa nici aici, cel putin nu acum.

i miss you. (mi-am amintit lucruri).